Dansul are o calitate pe care multe forme de mișcare nu o au. Te prinde dintr-o parte care nu ține doar de mușchi și articulații, ci de chef, de amintiri, de curajul de a te uita la tine fără să te judeci prea aspru. Și tocmai de asta întrebarea dacă e potrivit pentru persoanele în vârstă mi se pare mai bogată decât pare la prima vedere.
Pentru unii, dansul e un sport. Pentru alții, e o distracție. Pentru foarte mulți, e o formă de a nu se lăsa înghițiți de scaun, de televizor, de rutina aceea care, încet, te face să uiți că ai corp.
Răspunsul scurt ar fi da, în cele mai multe situații dansul e potrivit și chiar recomandabil. Răspunsul adevărat, cel care ajută, e mai nuanțat. Contează ce fel de dans, cu cine, cât de des, în ce stare de sănătate și, mai ales, cu ce fel de încăpățânare îl faci. Pentru că la 70 de ani nu mai ai nimic de demonstrat nimănui, dar ai multe de câștigat dacă îți rămâne pofta de mișcare.
De ce dansul rămâne tentant, chiar și după o anumită vârstă
Într-o sală de dans vezi uneori un lucru simpatic: oameni care au venit cu o ușoară neîncredere, îmbrăcați corect, aproape defensiv, și care după zece minute încep să se relaxeze. Îi trădează umerii. Se lasă în jos. Râd. Apoi apar pașii mici, stângaci la început, dar cu o încăpățânare care, sincer, îmi place.
Dansul nu cere din prima o performanță. Nu îți cere să alergi zece kilometri, nici să ridici greutăți, nici să te întinzi ca la gimnastică. Îți cere să asculți muzica și să te miști. Asta, pentru un organism care îmbătrânește, poate fi o ușă mai ușor de deschis.
Mai e ceva, poate cel mai important. Dansul nu se simte ca o obligație. Când un adult în vârstă își propune să facă mișcare, de multe ori se blochează în ideea de trebuie. Trebuie să fac, trebuie să mă țin, trebuie să nu mă las. Dansul, în zilele bune, ocolește acest trebuie și intră pe pofta de a trăi un pic mai viu.
Un scurt ocol prin istorie și prin obiceiurile noastre
Când te uiți înapoi, în felul în care au trăit părinții și bunicii noștri, vezi că dansul nu a fost niciodată rezervat celor tineri. În sat, la nunți și la sărbători, intrau în horă și oamenii trecuți bine de prima tinerețe. Unii stăteau mai pe margine la început, dar când îi prindea muzica se ridicau. Pașii erau mai mici, dar erau ai lor. Nu se făcea evaluare, nu se dădea notă.
În orașe, au fost balurile de altădată, apoi serile cu muzică la radio, apoi petrecerile de familie, apoi discotecile, fiecare epocă și-a inventat decorul. Dar ideea a rămas aceeași: dansul ca formă de întâlnire și ca formă de eliberare. Iar dacă el a funcționat pentru generații întregi, nu văd de ce ar fi interzis tocmai celor care au nevoie, poate, cel mai mult de el.
Mi se pare că uneori ne păcălim singuri cu o imagine modernă, care pune dansul numai în zona de spectacol. Dansul de sală, cel pentru sănătate, cel pentru suflet, are altă miză. Nu te pregătești pentru aplauze. Te pregătești să te simți întreg.
Corpul care îmbătrânește nu e un corp defect
Îmbătrânirea vine cu schimbări reale. Scade masa musculară, scade forța, scade uneori viteza de reacție. Articulațiile au istoricul lor, uneori dureros. Echilibrul nu mai e chiar același, iar frica de cădere poate deveni un fel de umbră care merge cu tine până la piață.
Dar a spune că un corp în vârstă e un corp defect e nedrept și, în plus, e contraproductiv. Corpul acesta are alt ritm, altă memorie, alte limite, da, dar are și o inteligență a lui. Știe ce îl doare. Știe când e prea mult. Știe când îți place ceva.
Dansul, dacă e introdus cu cap, lucrează exact cu această inteligență. Îți pune corpul în situații variate, fără să îl bruscheze. Te obligă să schimbi direcția, să îți coordonezi mâinile cu picioarele, să ții capul sus, să îți reglezi respirația fără să te gândești obsesiv la respirație. Pe scurt, te scoate din rigiditate.
Dansul ca exercițiu fizic pentru inimă, mușchi și articulații
Când vorbim de dans la vârste înaintate, prima grijă e de obicei inima. Are sens. Dansul, în funcție de stil și intensitate, poate fi un efort moderat, uneori chiar susținut. Pentru majoritatea oamenilor sănătoși sau cu boli cronice bine controlate, efortul moderat e exact ce trebuie. Îmbunătățește circulația, crește rezistența, ajută la controlul tensiunii și al glicemiei, dă un impuls stării generale.
Apoi vin mușchii. Mulți seniori cred că dansul e doar mișcare frumoasă, fără utilitate. E o impresie greșită. Când faci pași, când te ridici pe vârfuri, când îți stabilizezi trunchiul, când îți controlezi brațele, lucrezi musculatura profundă. Nu neapărat o simți ca pe o arsură, dar ea lucrează.
Articulațiile, aici se sperie lumea. Un genunchi cu artroză, un șold rigid, o coloană care a dus multe. Dansul poate ajuta, dar poate și supăra, depinde cum îl faci. Mișcarea blândă, ritmică, cu amplitudine adaptată, hrănește articulația prin mecanismul simplu al lubrifierii. Articulația trăiește și din mișcare, nu doar din pastile. Dar mișcarea bruscă, cu sărituri, cu rotații forțate, mai ales pe un parchet alunecos, poate să aprindă durerea.
Aici apare regula aceea bună, de bun simț, pe care o uităm când ne entuziasmăm: progresul se face încet. Cu pași mici, cum s-ar zice. Nu e o rușine, e o strategie.
Echilibrul și frica de cădere
Căderile sunt un subiect delicat. Mulți oameni în vârstă nu vor să vorbească despre asta, fiindcă e o vulnerabilitate. Și e înțelegător. Dar tocmai de aceea dansul devine interesant. Pentru că dansul, prin natura lui, te obligă să lucrezi echilibrul. Faci transferuri de greutate, te oprești, pornești, te întorci, uneori te rotești. Dacă toate acestea sunt dozate bine, corpul învață din nou să se stabilizeze.
Am văzut persoane de 75 de ani care, la început, aveau un pas mic, aproape lipit de podea. După câteva săptămâni, pasul devenea mai sigur, mai așezat. Nu pentru că au devenit atleți, ci pentru că au început să își simtă corpul.
Dansul nu e o garanție că nu vei cădea niciodată, ar fi neserios să promit așa ceva. Dar poate scădea riscul, mai ales când e combinat cu întărirea musculaturii și cu exerciții de echilibru. Uneori, dansul e tocmai partea plăcută care te face să nu abandonezi.
Oasele, osteoporoza și postura
Oasele răspund la încărcare, la gravitație, la mișcare. Dansul, fiind o activitate în picioare, cu pași și schimbări de direcție, poate fi prietenos cu sănătatea osoasă, cu condiția să nu implice impact mare. Dacă ai osteoporoză diagnosticată, mai ales dacă ai avut fracturi, dansul se alege cu grijă și se adaptează. Nu e vorba să te oprești din viață. E vorba să alegi inteligent.
Postura e alt capitol. În vârstă, mulți se strâng în ei. Umerii înainte, capul înainte, spatele rotunjit. Uneori e durere, alteori e obicei, alteori e tristețe, dacă pot spune așa. Dansul te invită să te îndrepți. Nu ca la defilare, nu rigid, ci să te simți mai înalt. Iar când postura se îmbunătățește, se schimbă și respirația, și vocea, și felul în care intri într-o cameră.
Articulațiile dureroase și felul în care le respecți
Artroza nu se vindecă prin dans, să fim serioși. Dar artroza se gestionează mai bine când corpul e activ. Dansul, cu pași scurți, fără forțări, cu încălzire bună, poate reduce rigiditatea de dimineață și poate îmbunătăți mobilitatea.
Cheia e să nu te lași prins de comparații. Într-o grupă, vei vedea oameni care se mișcă mai ușor și oameni care se mișcă mai greu. Fiecare vine cu povestea lui. Tu trebuie să te uiți la corpul tău, nu la corpul vecinului.
Dacă durerea crește clar după dans și ține două zile, e un semnal că ai făcut prea mult sau ai făcut mișcarea nepotrivită. Dacă durerea e un disconfort ușor, care dispare repede și lasă în urmă o senzație de căldură bună în mușchi, de obicei e în regulă.
Dansul și mintea
Îmi place să spun că dansul e o formă de gimnastică a creierului, dar fără să îl tratezi ca pe o temă de școală. Când înveți pași, când ții ritmul, când trebuie să îți amintești o succesiune, creierul lucrează. Mai ales la vârste înaintate, antrenamentul acesta contează.
Muzica și amintirile
Muzica are o putere aparte la oameni în vârstă. Uneori aduce amintiri din tinerețe cu o claritate care te miră. Un cântec și dintr-o dată apar imagini. Un bal, un radio vechi, o vară. Dansul pune corpul în acea amintire, nu doar mintea. E ca și cum îți amintești cu totul.
Asta poate fi foarte bun pentru dispoziție. Depresia la vârstnici e uneori tăcută, mascată, se vede în lipsa de interes, în oboseală, în izolare. Dansul, ca activitate de grup, ca mișcare pe muzică, poate deschide o fisură în această izolare. Nu face minuni peste noapte, dar ajută.
Atenția și coordonarea
Dansul îți cere să fii prezent. Dacă ești absent, te încurci, îți pierzi ritmul, te lovești de cineva. Prezența asta, chiar și pentru câteva minute, e un antrenament fin. În plus, coordonarea între mâini și picioare, între privire și pas, între ascultare și reacție, e un fel de punte între corp și minte.
Am întâlnit oameni care mi au spus că după o oră de dans dorm mai bine. Nu e o promisiune universală, dar are sens. Mișcarea reglează tensiunea, obosește plăcut mușchii, iar muzica poate lăsa o stare de liniște.
Partea socială, rușinea și curajul
Aici e un punct sensibil. Mulți seniori se feresc de dans nu pentru că nu pot, ci pentru că le e rușine. Rușine că sunt stângaci, rușine că nu mai arată ca la 30 de ani, rușine că îi vede cineva. E o rușine nedreaptă, dar foarte omenească.
În realitate, într-o grupă de dans pentru adulți în vârstă, majoritatea sunt în aceeași barcă. Nimeni nu vine cu pretenția de spectacol. Oamenii vin să se miște, să se simtă bine, să nu stea singuri în casă. Și, da, să mai vorbească cu cineva.
Uneori, primul pas e cel mai greu. A doua ședință e mai ușoară. A treia începe să fie plăcută. Și, încet, apare o comunitate. Într-o lume în care singurătatea la vârstnici e aproape o epidemie tăcută, dansul e un pretext sănătos de întâlnire.
Când dansul poate să facă rău și cum îl faci sigur
Dansul e frumos, dar nu e inocent. Dacă e practicat prost, dacă e făcut cu prea multă ambiție sau cu neglijență, poate să supere corpul. Asta nu e o sperietoare, e realitatea.
Semnale care nu se ignoră
Dacă în timpul dansului apare durere în piept, lipsă de aer neobișnuită, amețeală puternică, palpitații care te sperie, trebuie să te oprești. Nu e momentul să fii brav. La fel, dacă apare durere ascuțită într-o articulație, ca o înțepătură care te face să șchiopătezi, nu continui pe ideea că trece.
La persoanele cu hipertensiune, cu boală cardiacă, cu diabet, cu afecțiuni neurologice, e bine ca începutul să fie discutat cu medicul curant. Nu pentru a primi interdicții, ci pentru a primi limite sănătoase. Uneori un medic bun îți spune simplu: începe încet, observă te, măsoară ți tensiunea după. Și e suficient.
Încălzirea și răcirea
Încălzirea e un cuvânt pe care îl tratăm uneori ca pe o formalitate. Pentru un senior, încălzirea e o asigurare. Câteva minute de mers ușor, mișcări de glezne, genunchi, șolduri, umeri, o respirație mai adâncă. Corpul se pregătește. Țesuturile devin mai elastice. Inima crește treptat în ritm.
La final, e bine să existe o tranziție spre repaus. Dacă te oprești brusc și te așezi imediat, mai ales după o activitate intensă, uneori apare amețeala. Un mers lent, câteva întinderi blânde, o gură de apă. Nu e nimic spectaculos, dar e eficient.
Încălțămintea și spațiul
Un pantof bun de dans sau un pantof sport stabil, cu talpă care nu alunecă, poate preveni multe necazuri. Papucii de casă moi, care se îndoaie și nu țin glezna, nu sunt o idee bună. La fel, încălțămintea cu toc, chiar dacă e mic, poate fi riscantă la început.
Spațiul contează. Parchetul trebuie să fie curat, fără covorașe care se răsucesc, fără praguri pe care să te împiedici. Lumina să fie bună. Muzica să nu fie atât de tare încât să te obosească. Detalii, dar tocmai detaliile fac diferența la vârste înaintate.
Partenerul, sprijinul și contactul
Dansul în doi poate fi o bucurie, dar poate fi și o provocare. Un partener atent îți dă siguranță. Un partener care trage de tine, care te rotește brusc, care te grăbește, îți poate strica încrederea și îți poate strica și spatele.
La început, mulți preferă să danseze singuri sau în grup, fără contact permanent, tocmai ca să își găsească echilibrul. Apoi, dacă vor, trec la dans de cuplu.
Dacă ai nevoie de sprijin pentru echilibru, există variante de dans lângă un scaun, cu mișcări ale brațelor și pași mici. Nu e o rușine. E o adaptare inteligentă.
Ce fel de dans se potrivește după 60, 70, 80 de ani
Întrebarea nu e dacă poți dansa, ci ce fel de dans îți face bine. Stilul contează, ritmul contează, și contează și instructorul.
Dansuri de salon și tango
Dansurile de salon, făcute la un ritm potrivit, pot fi excelente pentru postură, coordonare și eleganță. tango-ul, de exemplu, are pași controlați, schimbări de direcție, atenție la echilibru. Nu trebuie să fie spectaculos. Poate fi simplu și util.
Pentru cineva cu probleme de genunchi, pașii pot fi mai scurți. Pentru cineva cu probleme de spate, rotațiile pot fi reduse. Dansul bun e dansul adaptat, nu dansul copiat dintr-un concurs.
Dansuri populare și bucuria ritmului
Dansurile populare au avantajul de a trezi o stare de familiaritate. Mulți oameni în vârstă au dansat măcar o dată o horă, o sârbă, au prins un ritm din nunți, din sărbători. Asta ajută psihic. Corpul își amintește.
Totuși, unele dansuri populare au pași rapizi, sărituri, bătăi din picior. Pentru un senior cu osteoporoză sau cu probleme de echilibru, acestea se adaptează. Se poate păstra muzica și se poate schimba amplitudinea. Îți permiți să dansezi mai mic, mai așezat.
Dans blând, pe scaun, sau cu sprijin
Sunt oameni care cred că dacă nu pot sta mult în picioare, dansul nu e pentru ei. Nu e adevărat. Dansul poate fi și pe scaun. Mișcări ale brațelor, ale trunchiului, pași mici făcuți pe loc, ridicări ușoare ale călcâielor. Pentru cineva cu insuficiență venoasă, cu dureri lombare, cu slăbiciune musculară, e o variantă de început.
Important e să simți ritmul și să îți ridici un pic pulsul, fără să te epuizezi.
Cursuri, acasă și alegerea unui instructor
Alegerea unui instructor serios contează enorm. Un instructor bun nu îți spune doar ce pași să faci, ci te vede. Te corectează blând. Îți spune să nu forțezi. Îți dă voie să te oprești.
Pentru cei care caută un loc de unde să pornească, uneori ajută să răsfoiești și să vezi ce fel de cursuri se potrivesc, iar Dancevision.ro poate fi un punct de plecare pentru idei și orientare.
Dansul acasă are și el rolul lui. Mai ales în zilele reci, când nu ai chef să ieși. Pui o muzică, te miști zece minute, îți lași corpul să se dezmorțească. Dar, dacă ai probleme de echilibru, e mai sigur să începi într-un cadru supravegheat.
Cum începi fără să te sperii
Începerea e partea pe care o strică uneori ambiția. Seniorii, paradoxal, pot fi foarte ambițioși. Vor să recupereze repede. Vor să demonstreze că încă pot. Și aici apare riscul.
Primele săptămâni
În primele săptămâni, obiectivul ar trebui să fie obișnuința. Să îți faci un ritm. Două ședințe pe săptămână pot fi suficiente. Uneori chiar una, dacă te obosește. În rest, plimbări, mișcare ușoară, întinderi.
În timpul dansului, trebuie să poți vorbi. Dacă gâfâi și nu poți scoate două fraze, ai intrat într-o intensitate prea mare pentru început. După un timp, corpul se adaptează și poți crește ritmul.
Nu te apuci de pași complicați din prima. Nu te apuci de rotații mari. Nu te apuci de sărituri. Poți ajunge și acolo, dacă ai chef și dacă ai corpul potrivit, dar nu începi cu ele.
Dacă ai boli cronice
Dacă ai hipertensiune, îți iei tensiunea regulat și observi cum reacționezi. Dacă ai diabet, ai grijă la orele de masă și la hipoglicemie, mai ales dacă dansezi mai mult. Dacă ai artroză, încălzești bine și eviți impactul. Dacă ai osteoporoză, eviți mișcările bruște de flexie și rotație forțată a trunchiului.
Dacă ai Parkinson sau alte boli neurologice, dansul poate fi deosebit de util pentru mers și echilibru, dar e bine să fie într-un program adaptat și supravegheat. Pentru unii, muzica și ritmul sunt ca un metronom care ajută mersul.
Nu e nevoie să trăiești cu frica de boală. E suficient să trăiești cu respect față de limite.
Dansul în familie
Mi se pare frumos când dansul intră în familie. Bunici care dansează cu nepoții. Nu neapărat lecții, ci joacă. Un cântec, două minute de mișcare prin sufragerie. Copilul râde, bunicul se mișcă, iar asta, pe lângă beneficiile fizice, are un efect afectiv greu de cuantificat.
Pentru un vârstnic, a fi util, a fi prezent, a fi în mișcare, toate acestea se leagă. Dansul poate fi o punte între generații. Și, sincer, uneori e mai eficient decât orice discurs despre sănătate.
Dansul ca igienă a vieții de zi cu zi
E tentant să vorbim despre dans ca despre o activitate specială, cu sală, cu program, cu echipament. Dar, în esență, dansul e o formă de igienă a corpului. Ca spălatul pe dinți, ca plimbarea, ca somnul bun. Dacă îl faci regulat, corpul îți mulțumește.
În timp, vei observa lucruri mici. Te ridici mai ușor de pe scaun. Îți urci mai ușor scările. Nu te mai înțepenești după ce stai la masă. Te simți mai încrezător când ieși afară. Și poate, fără să îți dai seama, îți revine și pofta de a te îmbrăca frumos, de a te aranja. Nu pentru alții. Pentru tine.
Ce spune medicina de azi și ce nu promite
În ultimii ani, dansul a început să fie luat în serios și de medicină, nu doar ca distracție, ci ca intervenție de mișcare. Au apărut programe pentru seniori în comunități, studii care au măsurat mersul, echilibrul, dispoziția, somnul, chiar și anumite componente ale memoriei.
Tendința generală e încurajatoare: dansul poate îmbunătăți echilibrul, poate crește încrederea în mers, poate ajuta la starea psihică. La unele persoane, mai ales când dansul se face constant, se văd schimbări și în rezistență, în felul în care urcă scările, în felul în care se ridică de pe scaun.
Dar e corect să spun și partea mai puțin romantică. Nu toate studiile sunt perfecte. Uneori grupurile sunt mici, uneori durata e prea scurtă, uneori oamenii care vin la dans sunt deja mai activi decât media și e greu să separi exact cât e dans și cât e faptul că au ieșit din casă. Asta nu anulează beneficiile, doar le pune într-o lumină cinstită. Dansul nu e un medicament cu doză fixă și efect garantat. E o formă de mișcare care, pentru mulți, e suficient de plăcută încât să fie făcută pe termen lung. Și aici e miezul. Continuitatea.
Organismele internaționale de sănătate recomandă, pentru persoanele de peste 65 de ani, activități care pun accent pe echilibru, coordonare și întărirea musculaturii, tocmai pentru a preveni căderile și pierderea independenței. Dansul poate bifa toate aceste lucruri, dacă e ales bine.
Cum îți dai seama că intensitatea e potrivită
Mulți întreabă cât de tare trebuie să danseze. Unii se tem că e prea intens. Alții se tem că e prea ușor și nu ajută la nimic. Un reper simplu, fără aparate și fără calcule, e felul în care respiri. Dacă poți vorbi în timp ce dansezi, chiar dacă simți că ai pulsul mai ridicat, intensitatea e de obicei potrivită pentru început. Dacă nu poți lega două fraze fără să gâfâi, ai intrat prea sus, cel puțin pentru prima perioadă.
Un alt reper e felul în care te simți după. O oboseală plăcută, cu mușchi calzi și cu o stare bună, e un semn bun. Epuizarea care te ține la pat, durerea care te trezește noaptea, amețeala care persistă, acestea nu sunt semne de progres. Sunt semne că ai depășit limita.
La vârste înaintate, progresul nu se face prin șoc, se face prin repetare. Îți construiești corpul încet, ca și cum ai pune cărămidă peste cărămidă. E mai puțin spectaculos, dar e mult mai sigur.
Detalii care par mărunte, dar contează mult
Vederea, auzul și orientarea
Echilibrul nu ține doar de picioare. Ține și de ochi, și de urechea internă, și de felul în care creierul pune cap la cap informația. Dacă vederea e slabă și lumina e proastă, corpul se mișcă mai nesigur. Dacă auzul e afectat și nu prinzi bine ritmul, te poți grăbi sau încetini brusc, iar asta îți poate destabiliza genunchii sau gleznele.
Din acest motiv, un spațiu bine luminat și o muzică la un volum confortabil nu sunt mofturi. Sunt măsuri de siguranță.
Medicamentele care pot ameți
Sunt medicamente care pot da amețeală, somnolență sau scăderi de tensiune, mai ales la ridicarea bruscă. Unele tratamente pentru tensiune, unele sedative, unele medicamente pentru durere, chiar și anumite combinații. Nu intru în detalii tehnice, pentru că aici decide medicul care te cunoaște. Dar îți spun doar atât: dacă ai început recent un tratament nou, fii mai prudent în primele ședințe de dans. Ridică-te lent, oprește-te când simți că nu ești stabil.
Hidratarea și alimentația înainte de oră
Dansul pare ușor, dar te poate deshidrata, mai ales într-o sală caldă. O gură de apă înainte și câteva înghițituri pe parcurs pot schimba complet felul în care te simți. La vârste înaintate, senzația de sete poate fi mai slabă, așa că e bine să nu aștepți să îți fie sete.
Și încă un lucru: dacă dansezi pe stomacul complet gol, mai ales dacă ai diabet sau dacă ai tendință la glicemie mică, te poți simți brusc slăbit. Nu e nevoie de o masă mare, dar o gustare simplă, la timp, te poate scuti de surprize.
Recuperarea și somnul
Corpul se repară în repaus, nu în timpul efortului. Un senior care dansează de două ori pe săptămână are nevoie și de zile liniștite între ședințe. Nu zile de stat în fotoliu fără să te miști, ci zile în care te plimbi, te întinzi ușor, îți lași articulațiile să respire.
Somnul e un aliat. Dacă nu dormi bine, corpul e mai rigid, reacțiile sunt mai lente, iar riscul de accidentare crește. De aceea, uneori cea mai bună pregătire pentru dans e o noapte bună.
Dansul după intervenții chirurgicale și cu proteze
Tot mai mulți seniori au proteze de șold sau genunchi, au trecut prin operații la coloană, au avut fracturi. Dansul nu e automat interzis, dar trebuie gândit împreună cu medicul ortoped sau cu kinetoterapeutul. În general, după o proteză, mișcarea e recomandată, însă se evită forțările și rotațiile bruște, mai ales la început.
Am văzut oameni care s-au întors la dans după o proteză de șold și au fost fericiți, aproape emoționați. Au dansat altfel, mai așezat, cu pași mai scurți, fără întoarceri rapide. Dar au dansat. Și uneori tocmai această adaptare îi face să fie mai atenți la corp decât au fost vreodată.
Dansul și greutatea corporală
Unii vin la dans cu gândul să slăbească. Dansul poate ajuta, evident, fiindcă arde energie și îți pune metabolismul la treabă. Dar, la vârste înaintate, obiectivul cel mai sănătos nu e să alergi după kilograme, ci să alergi după funcție. Să poți merge, să poți urca, să poți ridica o sacoșă, să poți trăi fără frica de a cădea.
Partea frumoasă e că, atunci când corpul devine mai activ, se reglează de multe ori și apetitul, și somnul, și pofta de a face alegeri mai bune. Nu din disciplină rigidă, ci din faptul că te simți mai bine. Și când te simți mai bine, parcă nu mai ai aceeași nevoie să te consolezi cu mâncare.
Când dansul devine un obicei care te ține în picioare
În viața reală, apar pauze. Se îmbolnăvește cineva în familie, vine iarna, te apucă o durere, pleci din oraș. Nu e nimic dramatic. Ce contează e să revii. Reîntoarcerea poate fi mai grea decât începutul, fiindcă intervine vocea aceea care îți spune că ai pierdut tot ce ai câștigat. Nu e adevărat. Corpul își amintește.
În plus, obiceiul nu se face doar în sală. Se face și în bucătărie, când pui o melodie și te miști două minute. Se face și pe stradă, când mergi cu pas mai hotărât. Se face și în felul în care te ridici din pat fără să te grăbești.
Am întâlnit o doamnă care rămăsese singură după ce i-a murit soțul. Nu avea chef de nimic, îmi spunea. A venit la dans pentru că o prietenă a tras de ea. La primele ședințe stătea în spate, tăcută. După o lună, a început să râdă. Nu s-a vindecat de dor, nici nu cred că așa ceva se vindecă. Dar și-a făcut loc pentru viață, iar asta, la orice vârstă, e o victorie.
Și dacă mă întrebi direct dacă dansul e potrivit pentru persoanele în vârstă, răspunsul meu rămâne da. Cu măsură, cu atenție, cu respect pentru corp și cu bucuria aceea simplă care, uneori, e cel mai bun medicament auxiliar. Corpul nu cere perfecțiune. Cere să nu îl abandonezi.
