O bancnotă de o sută de lei cântărește sub un gram. Un kilogram de grâu cântărește, previzibil, un kilogram. Diferența asta aproape caraghioasă de greutate ascunde una dintre cele mai încăpățânate confuzii din economie.
Ne-am obișnuit să tratăm banii ca pe o resursă în sine. În realitate, ei sunt un bilet de acces la resursele altcuiva, nimic mai mult. Când cineva spune că statul are bani și deci poate face un lucru, propoziția stă în picioare. Când spune că statul poate tipări bani și deci poate face orice, ceva se rupe pe drum.
Între cele două afirmații se întinde o distanță pe care o parcurg, în tăcere, combine agricole, camioane cu ciment, macarale și oameni care se trezesc la cinci dimineața. Nicio tiparniță din lume nu a scurtat vreodată drumul acela. Întrebarea revine, totuși, mereu, în discuții de bar, în comentarii și în ședințe de firmă, iar răspunsul ei e mai interesant decât pare la prima vedere.
Banii sunt un bon de ordine, nu marfa din depozit
Hai să ne imaginăm o cantină cu o sută de porții gătite în ziua respectivă. La intrare se împart bonuri. Dacă se tipăresc o sută de bonuri, fiecare bon îți dă o porție.
Dacă se tipăresc două sute de bonuri, în bucătărie nu apare nicio porție în plus. Apare doar o coadă mai lungă și, foarte repede, o regulă nouă. Fie o porție costă două bonuri, fie jumătate dintre oameni pleacă acasă flămânzi. Bucătarul nu a devenit mai leneș și nici mai lacom, pur și simplu s-a schimbat raportul dintre hârtii și mâncare.
Asta e, în esență, inflația. Nu e o boală misterioasă care se abate asupra prețurilor, e un dezechilibru între cantitatea de bilete și cantitatea de lucruri reale pe care biletele le pot cumpăra. Restul discuției, oricât de tehnică ar deveni, se învârte în jurul acestei imagini simple.
Ce se întâmplă când toată lumea primește un bon în plus
Aici apare partea contraintuitivă. Dacă primesc eu singur o sută de lei în plus, sunt clar mai bogat, pentru că pot cumpăra mai mult decât ieri. Dacă primim toți o sută de lei în plus în aceeași zi, nimeni nu e mai bogat, pentru că fiecare vânzător se trezește cu mai mulți cumpărători și cu aceeași marfă pe raft.
Un economist irlandez din secolul al optsprezecelea, Richard Cantillon, a observat că banii noi nu ajung la toată lumea deodată. Cine îi primește primul cumpără la prețurile vechi. Cine îi primește ultimul cumpără la prețurile deja umflate. Observația are aproape trei secole și rămâne, cred, cea mai utilă lentilă prin care poți privi orice program de stimulare economică.
Grâul se face în luni, nu în minute
Să luăm cazul concret din întrebare. Ce trebuie să existe ca să apară un kilogram de grâu românesc pe piață.
Trebuie teren arabil, care nu se fabrică. Trebuie sămânță certificată, cumpărată din toamna precedentă. Trebuie motorină pentru arat, semănat, erbicidat și recoltat, îngrășăminte pe bază de azot care se produc, la rândul lor, din gaz natural, și trebuie un fermier care să știe când intră în câmp și când mai așteaptă trei zile.
Peste toate astea vine vremea, care nu se lasă negociată. O grindină de douăzeci de minute în iunie poate șterge munca de opt luni. Seceta din 2020 și cea din 2022 au arătat asta destul de brutal în sudul țării, unde producțiile la hectar au căzut în unele județe cu peste jumătate față de un an bun.
Anul agricol nu negociază
Grâul de toamnă se seamănă în septembrie sau octombrie și se recoltează în iulie. Nu există buton de accelerare. Poți plăti dublu, poți plăti de zece ori mai mult, planta tot atâtea luni are nevoie.
Ceea ce poate face un preț mai mare este să convingă un fermier să semene grâu în loc de floarea-soarelui anul viitor. Sau să convingă un investitor să pună bani într-un sistem de irigații. Ambele lucruri sunt reale și utile, dar ambele produc efecte peste douăsprezece luni, în cel mai bun caz, nu peste douăsprezece zile.
Iar dacă motorina, îngrășămintele și mâna de lucru s-au scumpit între timp, pentru că toată economia a primit bani noi, atunci fermierul nu a devenit mai bogat. A primit mai mulți lei pe tona de grâu și a plătit mai mulți lei pe tot ce are nevoie ca să o producă. Se învârte pe loc, cu mai multe zerouri în contabilitate.
Un apartament are nevoie de teren, autorizație și oameni care știu să toarne o placă
Cu locuințele povestea e chiar mai clară, pentru că lanțul e mai lung și mai vizibil.
Ca să apară un apartament nou trebuie mai întâi un teren cu destinație potrivită, apoi un certificat de urbanism și un proiect semnat de arhitect și de structurist. Urmează avizele, care vin de la vreo șase sau șapte instituții, și abia la capătul lor autorizația de construire. De aici încolo intră în joc utilajele, cimentul, oțelul beton, cărămida, termosistemul, tâmplăria și, cel mai greu de găsit în ultimii ani, oamenii care știu ce fac pe șantier.
Fiecare verigă are propriul ritm. Autorizația nu se emite mai repede pentru că ai mai mulți bani în cont, ba în unele primării durează un an și jumătate indiferent de cine ești. Betonul are nevoie de douăzeci și opt de zile ca să atingă rezistența de proiect. Un dulgher bun se formează în ani, nu într-un curs de trei săptămâni.
Unde se blochează de fapt construcțiile
În București și în Cluj, în perioade întregi din ultimul deceniu, blocajul principal nu a fost lipsa banilor. A fost lipsa terenului autorizabil și viteza administrației. Dezvoltatorii aveau finanțare, băncile aveau apetit, cumpărătorii aveau credite preaprobate, iar planurile urbanistice zonale stăteau suspendate în instanță.
Dacă în situația aceea injectezi bani suplimentari în economie, prin credite ieftine sau prin programe de sprijin, nu apar apartamente. Apar mai mulți cumpărători pentru același stoc. Prețul pe metru pătrat urcă, iar oamenii care își numărau banii de avans rămân exact acolo unde erau, doar că într-o piață mai scumpă.
Am văzut fenomenul de aproape în Cluj-Napoca, unde prețurile au urcat aproape continuu între 2014 și 2022, într-un oraș cu cerere reală mare și cu ofertă limitată de geografie și de birocrație. Banii ieftini nu au construit cartiere. Au ridicat, în schimb, pragul de intrare pentru toată lumea.
Aritmetica din spatele scumpirilor
Economiștii au o relație pe care o scriu prescurtat și care sperie lumea inutil, deși spune ceva foarte simplu. Cantitatea de bani, înmulțită cu viteza cu care circulă, este egală cu nivelul prețurilor înmulțit cu volumul de bunuri și servicii tranzacționate.
Tradus în limba oamenilor, dacă banii cresc și marfa nu, prețurile trebuie să urce, ca ecuația să rămână echilibrată. Dacă banii cresc cu zece la sută pe an, iar producția cu doi, diferența de opt procente se duce, într-o formă sau alta, în prețuri.
Partea interesantă este viteza de circulație. În perioade de neîncredere, oamenii țin banii pe loc, iar viteza scade, ceea ce amortizează efectul. În perioade de panică inflaționistă se întâmplă exact invers, lumea scapă de bani cât mai repede, viteza explodează și prețurile o iau razna mai tare decât ar sugera masa monetară singură.
Ce arată istoria când banii o iau înaintea mărfii
Germania anului 1923 este exemplul clasic, poate prea des citat, dar cifrele rămân uluitoare. La finalul lui 1923 se tipăreau bancnote de o sută de bilioane de mărci, iar oamenii cărau banii în coșuri de rufe și îi ardeau în sobă pentru că lemnele costau mai mult. Producția de pâine a Germaniei nu a crescut nici cu un gram în acele luni.
Ungaria a bătut recordul mondial în 1946. Prețurile se dublau, în vârful crizei, la aproximativ cincisprezece ore, iar guvernul a fost nevoit să emită bancnote cu denumiri pentru care a inventat cuvinte noi. Zimbabwe a repetat experiența în 2008, cu bancnote de o sută de bilioane de dolari zimbabweeni care astăzi se vând ca suvenir pe internet, la câțiva euro bucata.
Venezuela a parcurs același drum între 2016 și 2019, cu o rată anuală care a depășit un milion la sută în cel mai rău moment. În fiecare dintre aceste cazuri, țara respectivă avea aceleași câmpuri, aceleași fabrici și aceiași oameni ca înainte. Ce s-a schimbat a fost doar numărul de zerouri de pe hârtie, iar rezultatul a fost, de fiecare dată, mai puțină mâncare pe masă, nu mai multă.
Roma nu avea tiparniță, dar avea aliaj
Fenomenul e mult mai vechi decât hârtia. În Imperiul Roman, denarul din vremea lui Augustus era aproape argint curat. Sub Nero, conținutul a scăzut discret, fără anunțuri publice. Până în secolul al treilea, monedele mai aveau câteva procente de argint, restul fiind cupru acoperit cu o peliculă subțire.
Împărații câștigau, pe termen scurt, capacitatea de a plăti legiunile. Pe termen lung, negustorii au început să ceară plata în natură, iar administrația a răspuns cu edicte de plafonare a prețurilor, care au funcționat exact la fel de prost ca toate plafonările din istorie. Ideea că poți crea valoare diluând moneda are, așadar, vreo două mii de ani de eșecuri documentate în spate.
România și lecția pe care am învățat-o pe pielea noastră
Cine a trăit anii nouăzeci în România nu are nevoie de manuale. În 1993, inflația a trecut de două sute cincizeci la sută într-un singur an. Salariile se dădeau și se cheltuiau în aceeași zi, pentru că a doua zi valorau mai puțin.
Statul avea, formal, mai mulți lei în circulație ca oricând. Rafturile nu s-au umplut din cauza asta. S-au umplut mai târziu, când au apărut producători, importatori, lanțuri de magazine și concurență reală între ele, adică atunci când a crescut cantitatea de marfă, nu cantitatea de bani.
Denominarea din 2005, când zece mii de lei vechi au devenit un leu nou, a fost o operațiune pur cosmetică din punct de vedere economic. Nimeni nu a devenit mai sărac sau mai bogat în ziua aceea. Au dispărut doar patru zerouri de pe bancnote, ceea ce arată încă o dată că cifra scrisă pe hârtie și puterea de cumpărare sunt două lucruri diferite.
Mai recent, valul inflaționist din 2022 a urcat rata anuală în jurul a șaisprezece la sută în toamna acelui an, cel mai ridicat nivel de după 2003. Explicația a combinat energia scumpă, blocajele din lanțurile de aprovizionare de după pandemie și masa monetară crescută în anii precedenți. Cine vrea să vadă cum se măsoară concret puterea de cumpărare a unei familii găsește o explicație limpede în coșul de consum al INS, explicat de AfacereaZilei.ro, unde se vede ce pondere are pâinea, chiria sau factura la gaze în calculul oficial.
Ce mi se pare relevant e că, în tot acel an, România a produs cam aceeași cantitate de grâu ca în anii vecini și cam același număr de locuințe. Doar prețurile s-au mișcat.
De ce, uneori, banii noi chiar par să funcționeze
Ar fi nedrept să las lucrurile așa, fără o nuanță importantă. Sunt situații în care bani suplimentari chiar produc bunuri suplimentare, iar cine ignoră asta simplifică prea mult.
Diferența stă într-un singur cuvânt, capacitate. Dacă într-o economie fabricile merg la șaizeci la sută din capacitate, dacă șomajul e ridicat, dacă utilajele stau acoperite cu prelate și oamenii stau acasă, atunci cererea suplimentară pune totul în mișcare. Se produce mai mult, fără ca prețurile să sară, pentru că resursele existau deja și nu erau folosite.
Asta s-a întâmplat, în bună măsură, între 2009 și 2015 în Statele Unite și în zona euro. Băncile centrale au creat sume enorme de bani, iar inflația de consum a rămas aproape de zero, spre mirarea multora. Banii aceia au stat în mare parte în rezervele băncilor și în prețurile activelor financiare, nu în coșul de cumpărături al familiei obișnuite.
Diferența dintre capacitate nefolosită și capacitate inexistentă
Situația din 2021 și 2022 a fost fundamental alta. Economiile s-au redeschis toate deodată, cu porturi blocate, cu containere aflate în locuri greșite și cu prețuri la energie multiplicate. Cererea a fost stimulată puternic, iar oferta pur și simplu nu putea răspunde.
Rezultatul l-am simțit toți în facturi. Diferența dintre cele două episoade nu a fost dată de intențiile decidenților, ci de starea concretă a economiei reale în momentul respectiv. Bani noi peste capacitate liberă înseamnă producție. Bani noi peste capacitate epuizată înseamnă doar prețuri.
Cine plătește nota, chiar dacă nu primește factura
Inflația nu vine cu o chitanță pe care scrie cine a plătit. Tocmai de aceea e atât de comodă politic.
Primii care pierd sunt cei cu venituri fixe și cei care au economii în bani. Un pensionar cu indexare întârziată, un salariat cu contract negociat anul trecut, un om care a strâns pentru avansul la casă, toți aceștia constată că au aceeași sumă și mai puțină marfă în spatele ei. Nimeni nu le-a luat nimic din buzunar, dar buzunarul cântărește mai puțin.
Câștigă, în schimb, debitorii, inclusiv statul, care rambursează credite cu bani mai slabi decât cei împrumutați. Câștigă și cei care dețin active reale, terenuri, imobile, acțiuni, aur, pentru că prețul lor urcă odată cu restul. De aceea inflația funcționează ca un transfer discret de avere dinspre cei care economisesc spre cei care sunt îndatorați, fără ca vreun parlament să voteze explicit acest transfer.
E și motivul pentru care unii o numesc cel mai puțin vizibil impozit din istorie. Nu apare în nicio declarație fiscală, nu are formular și nu are termen de plată. Se colectează, totuși, în fiecare zi, din fiecare portofel.
Ce produce, de fapt, grâu și apartamente
Dacă banii nu produc, atunci ce produce. Răspunsul e mai puțin spectaculos și mult mai greu de pus într-un discurs electoral.
Producția crește când crește productivitatea, adică atunci când același om, în același interval de timp, obține mai mult. O combină modernă recoltează într-o zi cât recoltau zece oameni într-o lună acum un secol. Un sistem de irigații transformă un an secetos într-un an mediocru, în loc de un an pierdut. O hală prefabricată reduce timpul de execuție al unei clădiri cu luni întregi.
Toate astea cer investiții, iar investițiile cer economisire reală, nu bani creați din nimic. Cineva trebuie să renunțe la consum astăzi ca să existe resurse pentru capital mâine. Banii pot direcționa procesul, îl pot finanța, îl pot accelera, dar nu îl pot înlocui.
Apoi mai e componenta pe care o subestimăm constant, instituțiile. Un cadastru care funcționează, contracte care se execută, autorizații emise în termen rezonabil și o justiție previzibilă costă mult mai puțin decât orice program de subvenții. Fac, în schimb, diferența între o economie care construiește și una care se plânge că nu are bani.
Energia intră și ea în ecuație, direct și brutal. Îngrășămintele cu azot se fabrică din gaz, cimentul se arde la o mie patru sute de grade, iar oțelul cere cuptoare uriașe. O țară cu energie scumpă va avea grâu scump și beton scump, indiferent câți lei circulă prin conturi.
Un test simplu pentru orice promisiune care începe cu bani
Când auzi pe cineva promițând că rezolvă o problemă prin alocare de fonduri, întreabă-te un singur lucru. De unde vin bunurile fizice pe care banii aceia le vor cumpăra.
Dacă răspunsul e că există deja capacitate nefolosită, promisiunea poate funcționa. Dacă răspunsul e că bunurile nu există și nu pot fi produse rapid, atunci banii vor concura doar între ei pentru un stoc limitat, iar rezultatul se numește scumpire.
Testul funcționează la fel de bine pentru bugetul unei familii, al unei firme sau al unui stat. Nu are nevoie de formule și nici de diplomă în economie. Cere doar obiceiul de a privi dincolo de cifra din cont, spre camionul care trebuie să vină și spre omul care trebuie să descarce.
Grâul se face din pământ, apă, soare și muncă. Apartamentul se face din ciment, oțel, timp și pricepere. Banii sunt doar limbajul în care ne înțelegem între noi cine primește ce anume din tot ce s-a produs. Un limbaj util, indispensabil chiar, dar care nu a hrănit niciodată pe nimeni de unul singur.
Întrebări frecvente despre banii tipăriți, inflație și producție
Dacă statul tipărește bani și cumpără grâu din import, nu rezolvă problema?
Pe termen scurt, parțial da, dar cu un cost. Ca să cumperi grâu din străinătate ai nevoie de valută, iar valuta se obține exportând ceva sau împrumutându-te. Dacă tipărești lei ca să cumperi euro, cursul se deteriorează, importurile se scumpesc în lei și presiunea se întoarce în prețurile interne, uneori mai puternic decât înainte.
De ce nu au avut inflație țările care au tipărit masiv după criza din 2008?
Pentru că banii nu au ajuns în consum. Au rămas în rezervele băncilor comerciale și în piețele financiare, într-un moment în care economiile funcționau sub capacitate, cererea era slabă, iar creditarea abia se mișca. Inflația s-a manifestat, dar în prețurile activelor, adică în bursă și în imobiliare, unde puțină lume o numește inflație.
Înseamnă că orice creștere a masei monetare este dăunătoare?
Nu. O economie care crește are nevoie de mai mulți bani în circulație, altfel apare deflația, care își are propriile probleme, de la amânarea consumului până la creșterea reală a datoriilor. Ținta de aproximativ două procente pe an, folosită de majoritatea băncilor centrale, încearcă să prindă exact acel echilibru în care banii cresc aproape la fel de repede ca marfa.
Cum îmi dau seama că ce trăiesc este inflație și nu o simplă scumpire sezonieră?
Diferența e în amploare și în durată. O scumpire izolată atinge un produs sau o categorie, din cauze locale, o secetă, o boală la animale, o taxă nouă. Inflația se vede când urcă simultan pâinea, chiria, transportul, serviciile și tunsoarea, luni la rând, iar salariul cumpără vizibil mai puțin decât acum un an.
Ce pot face concret ca să mă apăr de eroziunea banilor?
Primul lucru util este să nu ții sume mari nefolosite în cont curent, unde dobânda este aproape zero, în timp ce prețurile urcă. Al doilea este să te gândești la venit înainte de a te gândi la economii, pentru că o competență mai bine plătită se reindexează singură, în timp ce un depozit nu. Restul ține de situația fiecăruia și, sincer, orice sfat de investiții dat în bloc unei populații întregi merită privit cu suspiciune.
De ce nu se rezolvă criza locuințelor prin credite mai ieftine?
Pentru că un credit ieftin crește cererea, iar problema este la ofertă. Într-un oraș unde nu se pot autoriza suficiente construcții, dobânda mai mică nu produce niciun apartament în plus. Produce doar cumpărători mai mulți pentru aceleași locuințe, iar prețul absoarbe diferența, ceea ce s-a văzut în aproape toate marile orașe din regiune în ultimii zece ani.
De ce nu se rezolvă problema prin plafonarea prețurilor?
Plafonarea atacă simptomul, nu cauza. Dacă prețul maxim este sub costul real de producție, producătorul iese din piață sau vinde pe sub mână, iar marfa dispare de pe raft. Romanii au încercat asta în anul 301, francezii în timpul Revoluției, iar rezultatul a fost identic de fiecare dată, penurie și piață neagră.
Ce înseamnă că banii moderni sunt garantați de stat?
Înseamnă că nu mai sunt convertibili în aur sau în altceva material, iar valoarea lor stă exclusiv în încrederea că vor fi acceptați la plată mâine. Încrederea aceasta se sprijină pe capacitatea statului de a colecta taxe în moneda respectivă și pe credibilitatea băncii centrale. Când una dintre cele două se erodează vizibil, oamenii încep să folosească valută străină, exact ce s-a întâmplat în România anilor nouăzeci și în Zimbabwe după 2008.
