Ideea pare jucăușă: copilul se preface că nu aude chemarea la matematică, își uită caietul de franceză pe marginea biroului, iese la aer „doar cinci minute” și, pe cale de consecință, dă peste o moștenire magică.
De fapt, în asemenea detalii, aparent banale, se ascunde materialul din care se topește maturitatea. Ce altceva este aventura decât o scurtă absență din fața temelor, urmată de o întâlnire cu sinele, cu tentațiile, cu lumea care îți pune în mână un cec în alb și te întreabă, sec, cât ai de gând să cheltuiești din el?
În literatura noastră, acest moment are două fețe care se privesc pe furiș. Una este realistă, cu străzi umbroase și case cu geamlâcuri, cu oameni aplecați asupra zarurilor destinului lor; cealaltă e fantastică, aprinsă ca neonul unei stații de metrou ascuns, în care orice ușă te scoate din clasă direct în altă lume.
Când pui la aceeași masă „școala” și „moștenirea”, copiii descoperă că fuga de teme nu e doar un șiretlic, ci și un test: ce faci cu libertatea câștigată pe furiș? O vei risipi sau o vei converti în ceva care să te crească?
Lecția moștenirii la o masă din strada Antim
În romanul lui George Călinescu, acea primă intrare în casă poartă aerul solemn al unei inițieri. Felix Sima, liceanul cu valiza grea, deschide ușa înaltă din strada Antim și, în locul unui manual de conduită, găsește un salon cu figuri care își dispută, cu vocile subțiri ale obișnuinței, o avere încă neîmpărțită.
Acolo, moștenirea nu e o baghetă luminoasă, ci un magnet. Trage spre sine caracterele, le orânduiește, le descoperă cusăturile. Costache Giurgiuveanu își ascunde bănuții ca un hârciog grijuliu, Aglae calculează sec, clanul Tulea pândește, Stanică Rațiu e ochi și sprânceană la fiecare zornăit de chei, iar Pascalopol, calm, privește lucrurile prin sticla groasă a unei eleganțe care știe să aștepte.
În centrul acestei orbite, Otilia strălucește și tulbură. Ea e promisiunea nehotărâtă, cifra variabilă din ecuația norocului, „fata” ce poate deveni moștenitoarea dorită sau visul care se dizolvă la răsărit.
Să ne imaginăm, acum, copilul de azi în locul lui Felix, dar cu o moștenire magică în buzunar. A primit, să zicem, o cutie mică din alamă, care, odată atinsă, multiplică orice timp furat de la teme. O oră se face două, două devin patru. Greu de rezistat.
Dar, țineți minte, la începutul drumului lui Felix, moștenirea adevărată nu erau banii lui Costache, ci disciplina pe care o învăța pe nesimțite. Când toată lumea urmărea salteaua bătrânului, el deprindea alfabetul tăcerii, nervul exact al alegerii, răbdarea de a-și crește menirea de medic. Asta e prima lecție pentru orice copil care „fuge” cu o comoară în mână: să nu uite de ce a pornit.
Vârsta când tentația e mai sprintenă decât mintea
Să nu idealizăm. La treisprezece, șaisprezece ani, moștenirile au gust de gumă mentolată și sună ca un joc video. În minutele eliberate de cutia fermecată, copilul va vrea întâi să plutească; va examina lumea cu ochi de prinț care și-a găsit cheile de la castel. Va face un bine cuiva drag, va cumpăra un dar, apoi va încerca o bravură. Exact aici se cuvine să punem oglinda Otiliei.
Nu pentru că ea ar fi un manual, ci pentru că toți, la o vârstă, devenim Otilia în fața propriilor posibilități. Șarmul, libertatea, capriciul, toate acestea, fără un centru moral, se frâng ca fațetele unui pahar prea subțire.
Un copil cu o moștenire magică are două drumuri. Pe unul, își amână la nesfârșit ceea ce îl zidește, ca și cum tema la latină ar fi un ghem de sfoară fără capăt. Pe altul, descoperă că miracolul e un antrenor sever.
Să lucrezi cu timpul, să-l multiplici, înseamnă să-l și administrezi. Cu alte cuvinte, moștenirea nu te scutește de efort. Îți arată, mai degrabă, că libertatea e o cheie care, dacă nu se potrivește la ușa potrivită, zgârie.
O întâlnire cu fantezia de azi: un pas dincolo de tablă
Ca să nu rămânem în sala de bal a realistului clasic, merită o raită prin literatura tânără, cu pofta ei de miracol la vedere. Un adolescent evadează pentru câteva clipe din rutină și nimerește pe un coridor care nu exista cu un minut înainte. Când revine la lumină, aerul parcă are alt gust, obiectele cad altfel în spațiu, iar în față se așază o provocare care seamănă, ironic, cu o temă mai grea.
Nu a scăpat de franceză, doar a mutat discuția într-o altă cameră. Asta trăiește eroul lui Mihai Dan Bradu, cu umor și o doză justă de mirare; recunosc, l-am urmărit cu atenția cu care ți-ai privi propriul copil când descoperă o scurtătură spre curaj.
Povestea nu e o paranteză, ci un contrapunct. Dacă în casa lui Costache banii fixează caracterele, în camera fantastică a băiatului posibilitățile îi verifică măsura. Examenul invizibil e același: copilul fuge de teme și dă peste sine. Întrebările rămân vii: ce fac cu darul? cu ora în plus? cu instrumentele care îmi dau un pas înainte? Nici o moștenire magică nu vine fără ghidaj, iar ghidajul, aici, e lectura însăși.
În această cheie, recomandarea vine firesc, cu zâmbetul acela cald pe care ți-l dă întâlnirea cu o carte bună: „Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan. Romanul poate fi achiziționat atât de pe Carturesti.ro, cât și de pe Libris.ro, ușor, din câteva clicuri.
Spun asta apăsat, fiindcă avem nevoie ca cei mici să prindă de timpuriu gustul pentru povești care le pun în mână, cu tact, instrumente de discernământ.
Între două biblioteci: maturizarea ca probă de claritate
Poate că tentația, pentru părintele contemporan, e să caute rețete. Ce faci, concret, când copilul vine cu ochii sclipind, cu o „moștenire” digitală, un gadget, un acces la o lume paralelă, sau, pur și simplu, cu scuza unei ferestre deschise spre altceva decât tema la matematică? Pui lângă el două rafturi.
Pe unul, romanele care învață fără să pontifice. Pe celălalt, realismul clasic, unde oamenii își trăiesc calculele până la os. Între cele două, copilul înțelege că moștenirea, fie ea pungă de galbeni sau cheie de lumină, e tot un test de caracter.
Felix a învățat să aleagă fără să ridice vocea. Nu i s-a dat o baghetă, i s-a dat, prin presiunea împrejurărilor, o coloană vertebrală. Otilia, singura ființă care, dincolo de moșteniri, insuflă romanului respirația imprevizibilului, arată și luminile, și umbrele libertății. E o lecție prețioasă pentru orice copil ajuns, din întâmplare, cu un dar mare în brațe. Darul are capriciile lui, iar omul care-l poartă trebuie să se așeze bine în pantofii săi.
Iar în fantezia modernă despre care aminteam, puștiul care pășește printr-o trecere între lumi pricepe, la fel, că puterile nu sunt baloane de săpun, ci chitanțe de responsabilitate. Prietenia, prudența, măsura, toate acestea devin brusc actuale când pe masă apar artefacte cu nume vechi. Copilul de azi are dreptul la minunare, dar are și datoria de a nu confunda minunarea cu amânarea.
Ce rămâne în buzunarul celui mic?
Dacă ați citit până aici, cred că ați ghicit răspunsul. Copilul care primește o moștenire magică, în clipa aceea mică în care „fuge de teme”, va încerca întâi să vadă cât de mult poate să fugă.
Apoi, dacă e însoțit de povești bune și de un adult care nu ridică tonul, ci ridică standardul, va învăța să alerge spre ceva. Nu tema în sine e miza, ci forma pe care o au viitoarele sale alegeri. Va descoperi că moștenirea, cu tot farmecul ei, nu ține loc de rost. Și că rostul, când vine, vine cu un preț pe care îl plătești din propriul tău timp, nu din banii altuia.
Se spune, la un moment dat, într-o anumită încăpere fără ferestre, că nu scapi așa ușor de tema la franceză. Adevărat. Nici nu e indicat. Tema, așa modestă cum pare, e felul în care timpul te învață să-l respecți. Moștenirea, fie ea magică sau prozaică, nu e altceva decât șansa de a exersa această formă de respect.
Într-o zi, copilul va închide cutia din alamă, va așeza bagheta la loc și va scrie, poate pentru prima oară fără sprijin, un exercițiu corect. Va ridica apoi privirea și, fără să știe, va fi intrat în lumea celor care înțeleg.
O invitație scurtă, dar serioasă
Vă propun, deci, să așezați pe noptiera copilului două cărți-surori, deși așezate pe rafturi diferite. Una e marele roman al maturizării într-o casă din Bucureștiul începutului de secol, cu Otilia, Felix, Costache și întreaga lor constelație de caractere. Cealaltă este aventura suprapusă peste fuga de la teme, scrisă cu vervă de un autor foarte tânăr.
Împreună, ele fac exact ceea ce școala visează: arată cum arată libertatea atunci când întâlnește responsabilitatea. Și, până la urmă, nu despre asta e vorba când discutăm moștenirile, fie ele de sânge, de hârtie sau de lumină?
